Ce reprezintă apexogeneza și apexificarea?

În cazul pacienților tineri care au dentiția permanentă în dezvoltare, uneori există situația în care dinții incomplet maturați să necesite intervenții endodontice, denumite clinic apexificare și apexogeneză. Specialistii de la clinica stomatologică Dental Hospital vor detalia în cadrul acestui articol ce reprezintă apexogeneza și apexificarea.

Când ne referim la acești doi termeni, discutăm de fapt despre endodonție regenerativă, iar cele două proceduri medicale se referă la dinții care au încă apexul rădăcinii deschis, adică incomplet format. Când pulpa dentară (nervul) unui dinte permanent tânăr moare, dezvoltarea rădăcinii este periclitată și dintele poate rămâne cu vârful rădăcinii incomplet format. Încercarea de a obține un canal radicular complet format la un dinte permanent tânăr cu apexul deschis este, din punct de vedere tehnic, destul de dificil de obținut, iar uneori acești dinți pot avea prognostic rezervat.

Apexogeneza este metoda terapeutică utilizată când pulpa dentară este inflamată, dar nu este necrotică, adică nu a murit. În acest caz, o parte a pulpei dentare, a nervului, este păstrată la nivelul canalului radicular, permițând astfel dintelui permanent tânăr, să continue formarea rădăcinii.

Apexificarea stimulează celulele din zona periapicală a dintelui să formeze o barieră dentinară la nivelul apexului. Ambele proceduri terapeutice îmbunătățesc prognosticul de lungă durată a dinților permanenți tineri afectați.

Apexogeneza

Această procedură are ca scop inducerea la nivelul rădăcinii a unei dezvoltări continue, ce se menține atăt timp cât există încă pulpă vitală. Țesutul pulpar expus este acoperit cu un material numit MTA, care va premite țesuturilor expuse să se vindece dincolo de această barieră, totul pentru a menține pulpa dentară vitală, pentru ca aceasta să continue maturarea dintelui.

Acest proces se referă la închiderea vârfului rădăcinii dintelui permanent tânăr, adică a apexului, odată cu înaintarea în vârstă a copilului. În același timp, pereții dentinari ai rădăcinii își vor continua, de asemenea, dezvoltarea și se vor îngroșa, oferind astfel rezistență dintelui. Dacă în urma acestui tratament pulpa dentară se vindecă, nu este necesar să se reintervină. Cu cât rădăcina devine mai matură, cu atât cresc șansele de supraviețuire ale dintelui.

Dacă expunerea țesuturilor pulpare este de origine non-carioasă, adică are origine mecanică, iar dezvoltarea rădăcinii este incompletă, atunci se poate încerca realizarea unui coafaj direct. Este realizată o mică preparație la nivelul dentinei cu ajutorul unei freze diamantate sterile, pentru a nu contamina țesuturile pulpare și apoi este aplicat amestecul de MTA și ser fiziologic. Deasupra acestui material se obturează dintele cu un ciment pe bază de ionomeri de sticlă, iar pacientul este chemat la evaluări periodice pentru a observa procesul de vindecare și de dezvoltare continuă a rădăcinii.

Dacă, însă, expunerea țesutului pulpar este de origine carioasă sau traumatică (fractură coronară complicată cu expunerea țesutului pulpar) și este mai lungă de 24 de ore, atunci se consideră că țesuturile pulpare sunt prea inflamate, pentru a supraviețui procedurii de coafaj direct, de aceea, în aceste cazuri se poate încerca realizarea unei pulpotomii, adică îndepărtarea țesutului pulpar coronar inflamat cu ajutorul unei freze sferice sterile, până când țesutul plulpar nu mai sângerează.

Acest indiciu ține de experiența profesională și este, de fapt, o alegere subiectivă a clinicianului, care decide când este suficient țesut pulpar îndepărtat. Dacă țesutul continuă să sângereze după aplicarea MTA-ului, aceasta ar fi considerată o indicație că țesutul rămas este în continuare prea inflamat pentru a se preta unei astfel de metode terapeutice.

Pe scurt apexogeneza se poate realiza prin intermediul coafajului indirect, coafajului direct sau prin pulpotomie. Din punct de vedere clinic, această metodă terapeutică este considerată un succes atunci când:

  • pacientul nu prezintă simptomatologie clinică
  • nu apar modificări radiologice la nivel pulpar sau apical
  • dezvoltarea rădăcinii continuă
  • radiologic se observă formarea unei bariere de țesut dur la locul procedurii
  • dintele reacționează la testele de vitalitate pulpară

 

Eșuarea tratamentului apare atunci când:

  • dezvoltarea rădăcinii încetează
  • apar semne de afectare pulpară, durere sau leziuni periapicale
  • apar calcifieri

 

Scopul apexogenezei:

  • Să susțină teaca epitelială Hertwig a rădăcinii
  • Să mențină vitalitatea pulpară
  • Să susțină închiderea rădăcinii
  • Crearea unei bariere dentinare dure

Apexificarea

În acest caz, țesutul pulpar nesănătos este îndepărtat de la nivelul canalului radicular. Medicul endodont va plasa MTA la nivelul apexului rădăcinii (4-5mm) pentru a stimula țesutul dur de la nivelul vârfului rădăcinii. Pacientul este chemat periodic pentru monitorizarea procesului de închidere a rădăcinii. În acest demers se realizează radiografii retroalveolare în decursul a 3-18 luni.

Contraindicațiile apexifierii:

  • Fracturi verticale și orizontale nefavorabile
  • Resorbții radiculare
  • Rădăcini scurte
  • Afectare parodontală asociată dintelui
  • Vitalitate pulpară

 

Factori care afectează apexificarea:

  • Vârsta pacientului
  • Dezvoltarea rădăcinii
  • Diametrul apical
  • Restaurările temporare

 

Materialele utilizate:

  • Hidroxid de calciu
  • Fosfat tricalcic
  • Factori de creștere ai osului
  • MTA
Ți-a fost de ajutor articolul? Distribuie-l pe rețelele de socializare